Povestea unei frunze

November 25th, 2009

Eram şi eu odată chip de om

cu papion, cămaşă şi alte nebunii.

Ascunzându-mi goliciunea cu zâmbete pustii

umpleam cafenele, baruri c-o umbră seacă şi bătrână.

Sorbeam din vânt şi mă lăsam sedusă

de serile negre ce ochii mi-austupau.

Clădeam castele ce se stricau fără să se fi clădit

şi ce mureau încet, sângerând pe nisipul gri şi ars de soare.

Îmi stingeam setea printre îndrăgostiţi, pe stradă,

uniţi parcă pe veci de-o mână tremurândă

ce din când în când la o privire dulce

fabricau o sărutare timidă şi plăpândă

şi m-ascundeam în umbră, în bocete şi tremur

sub o tăcere sumbră şi neagră, ca pe vremuri,

Îmi sorbeam furia cu vorbe de amor

Şi minciuni sărate de-amant iubitor.

Priveam între doi ochi şi citeam durere

atât de dulce totuşi, dar fără de putere.

Citeam îmbrăţişări flegmatice, orori cu nici o vină

şi peste ele, un zâmbet gri şi fără de lumină.

Scuipam în fericire, verighete, compromisuri

Bântuiam coline negre şi mlaştini gri în visuri

Îmi pierdeam şi buzele, şi dinţii, şi degetele mâinii

Ce prin parcuri, în dimineţile de vară, îi furau părul, veghindu-ne doar câinii.

Îmi amestecam mirosul cu necunoscutul

Ce-n nopţile negre mi-l amestecam cu tine

iluzie satanică, elixir de nebunie!

Îmi vând inconştientul în ziua care vine!

…sunt spânzurată, m-a atârnat tăcerea

Văd trotuarele plângând, mimând molcom durerea

O larvă de omidă îmi ţine de urât

Mă răsuflă, mă descoase de vremuri de demult.

E plină închisoarea de buruieni uscate

De coconi crescând pe ramuri vechi, spurcate

De înteminţaţi pe veci în propriile şoapte

De cazane cu cerneală ce li s-aşează în fiecare noapte.

Văd ipocriţi trecând şi nu mă pot mişca

Aşezându-se sub mine, muşcându-şi fioros din carne

Lingându-şi prada, sorbind ca din otravă

Propriile-şi rejecţii servindu-le pe tavă.

Îşi contopesc picioarele, gâfâind spre ceruri

Ca o rugăciune, şoptind cuvinte moi.

Muritori de rând, de ce sunteţi ca noi

victime ale propriilor zeluri?

Se-aprind ca două stele pe o bancă-n parc

Grăind numai prin ochi, exorcizând tăcerea

Iar în robie nu se aude numic, nicăierea,

Doar sforăitul trist al florilor de mai.

Ne chinuiţi netoţilor, în fiecare noapte

Veniţi, păcătuiţi în a noastră închisoare

Nu vă este ruşine oare?

Căci din copaci, deţinuţii râd de voi.

Păcătuiesc şi azi, păcătuiesc şi mâine

Nenorociţilor, strivească-si-vă buzele sub propria unsoare

Şi tu, umbră-mi, să putrezeşti sub soare

Iar eu, cavaler să-ţi fiu, de onoare

până la poartă-n iad. Să te privesc cum arzi.

Adio, dulce temniţă, adio, păcătoşilor

Am să mă rup de voi, de pe creangă, din robie

Şi-am să mă fac moartă, veştedă, pustie

Şi-am să pastelez pământul cenuşiu, plin de-ale voastre spurcăciuni

Şi-am să mă fac gri, şi nimic am să devin.

Şi-am să mă duc în ceruri ca să mă fac ploaie

Şi-am să cad neciopliţilor pe voi, în puroaie

Şi-am să vă ard cu fiecare strop din mine

Şi-am să te fac gri, lume plină de ruşine …

365 nopţi de amor

November 25th, 2009

Iubito,

ţi-s ochii atât de adânci

încât noaptea, când greierii te fluieră pe la colţuri

din verdele lor n-aş vrea să mă mai trezesc.

Trandafir spinos,

floare de mătase!

Ridică-te spre cer să te atingă roua.

Spală-ţi spinii şi lasă-mă să-i gust

dulceaţa ta mi-o dă, parfum ca să o fac,

iar roua ce se scurge, cu ea să mă îmbrac.

Zeiţo,

Ţi-s rotunzi sânii ca o formă de vioară

Ce la malul mării sună, când se lasă seară

Pe veci, de n-aş muri, pe tine te-aş cânta.

De-aş fi Dumnezeu

cu creionul aş vrea să te schiţez

obrajii roşii, ce-nfloresc ca două picături de apă din gheţari

în scriptură să-i transcriu.

Dar nu pot.

Creionul se rupe.

Se predă în faţa frumuseţii tale de fecioară

…scumpă domnişoară.

Eşti un înger

în serile de beţie

când mă las ucis de visul tău curat,

de sânii de fecioară,  de trupul nepătat.

Sfinţii se acoperă când îl văd pe Dumnezeu.

Iubito, vreau să-mi ascund ochii

căci voi pieri.

La fel cum sfinţii pier când în ochii Lui privesc.

Orizont de abur, nor imaculat!

Mă blesteamă iarna, albul i-ai furat!

Eşti ca unul din vise, atunci când nu visez nimic

ca spuma de lapte, ca soarele când ai curaj cu privirea să-i zâmbeşti.

Eşti frumoasă, fiinţă! Eşti albă

ca o acuarelă.

Făpturo,

furnică-n cuib de viespi.

Condamnă-mă la moarte

să te admir cum mergi pe aer.

Mugure de viaţă, hrăneşte-mă cu tine.

Iubito,

prin carnea-ţi străvezie

lasă-mă să văd ce e dincolo de tine.

Iubito,

prin buzele-ţi de un roşu nefiresc

Lasă-mă să îţi arăt cum toată viaţa pot să te iubesc.

Cerere de logodnă

November 25th, 2009

Incep prin a mă pierde în aburul de vise
ce mi-i te-ntruchipează,zâmbind,un colț de soare..
Ești îmbracată-n raze..și,străveziu conturul
de rotunjimi ascunse, apare..și dispare.
Cuprind cu mâna valul ce te-a-mbrăcat..ușoară
Plutești pe brațul tandru,zâmbești..mă înfioară
Privirea ta,și buza ce-mi muști puțin tresare
de gustul buzei tale..plăcere dulce-amară.
Sărut și eu la rându-mi tot ce găsesc în cale:
ochii mari,cu gene,obraz de piersici coapte.
Și gâtul lung ca o tulpină de lalea
spre sâni să se coboare..tresar ca și mirate,
plăcut surprinse parcă de ce găsesc..plăcere,
foc aprig,răbufnire de patimă-necată
de-atât amar de vreme parcă-ncuiată-n tine
și..strângerea în brațe devine ferecată,
îmi contopesc ființa cu catifeaua blândă
a pielii tale arse de soare,pârjolită
de dragostea din tine ce nu mai ține pasul
cu timpul..evadează spre mine..răzvratită.
ne înecam în șoapte,sărutările,parcă
nu mai găsesc tărâmuri ce nu pot să cuprindă
caută spre adâncuri,spre locuri dulci ascunse
să guste tot in cale..tot ce găsesc alintă,
și-ncep să trezească acel fior ce doarme..
cu gemele plăcerea se-nalță,răbufnește,
pătrunde-n trup odată cu feeria care,
prin tresăriri și zbucium la nesfârșire crește
..se-ntorc din nou clepsidre(a câta oară,oare?)
în aer doar iubirea domnește..în tăcere,
câte-un sărut mai cade,ușor,ca dup-o luptă
cu tunuri de iubire..cu bombe de plăcere.
Parfumul ce-ți miros pe pielea cufundată-n bine
Mă trezește brusc.Mi-e foarte dor de tine..

Septembriele meu

November 25th, 2009

Cad frunzele din copaci, iubito,

ca rochia ta cea de noapte când ne punem să visăm în colţişorul meu de rai,

când ne cocoţăm unul peste celălalt să ne încălzim

sub pătura care, ţesută cu un miros de tine şi de mine,

încă stă şi ne mai aşteaptă, într-un dulap mucegăit.

Trec frunzele moarte pe lângă geamul meu

cu pețiolul trist și aproape fără de suflare,

și lasă în urmă, cu nerușinare

goliciunea sumbră a tinerilor pomi.

E ca şi când te-ai gândi la o femeie dezbrăcată.

Frunză cu frunză toamna îi dezbracă

la fel cum în nopţile de demult

danteluţa fină, neagră sau chiar roşie,

aluneca pe piept, pe coapsele-ţi fine, de un gust dulceag,

purtată parcă de un vânt de toamnă.

Şi se aştern, iubito

frunzele

Şi e vânt afară

ce aproape mă pătrunde.

Îmi surprinde plăcut pielea aproape ca atunci când

sânii tăi erau dezmierdaţi odată de a mea suflare.

E ca şi cum suflarea mea în sine ar fi fost toamna.

Şi zac frunzele ca după un război

Unele brune, altele galbene, altele verzi, spunându-şi ultima dorinţă.

Iubito,

Prefă-te în ţărână

Şi lasă toamna să mă aşeze

Aşa cum eram odată covorul mort de frunze,

Aşa cum mâinile mele se descompuneau în mângâieri

La fel cum frunzele se descompun uşor pe ţărâna demult pârjolită.

E ca un cimitir, iubito…

Mi-e frig şi toamna ne îneacă.

Postum 1 – geneza

November 25th, 2009

Îmi îngân o ultimă alinare în timp ce cafeaua fierbe cu bulbuci mari, parcă ar fi smoală topită. Ce nasol…de data aceasta trebuie s-o fac eu. Am uitat până şi proporţiile.Cât zahăr? Câtă cafea?Cât trebuie lăsat pe foc? Şi uite aşa iese o pişoarcă amară şi înţepătoare, slabă şi înecăcioasă, numai bună de băut. E aşa spurcat să îţi faci siesta de dimineaţă! Te speli singur pe dinţi, îţi alegi singur hainele, dacă vrei să iei micul dejun, îl iei, dacă nu, nu e nimeni care să îţi întindă o farfurie plină de pâine cu pateu şi o cană de ceai. Poate nu e mult, dar ştii că e preparat de cineva căruia îi pasă  cu ce mergi în “ghiozdan” la şcoală. Nu e nimeni căruia să te plângi că nu vrei să te trezeşti. Ceasul te ascultă, indiferent ce i-ai spune. Vrei să te trezeşti peste trei ore, el respectă porunca. Nici măcar nut e sărută, insistând să te trezeşti, ca să nu ai prea multe absenţe şi mai apoi să fii exmatriculat, chiar dacă nimeni nu va face asta într-un final.

Azi nu merg la şcoală. Am Cambridge săptămâna aceasta, sunt învoit, iar nimeni nu are ce comenta. Desigur, înafară de unii profi, cum ar fi aia de geografie, pentru care trebuie să stau nemişcat, laconic, 4 ore consecutive şi să ascult lucruri spuse şi iar spuse acum 4-5 ani, dar fără sa fac nimci altceva. Sau poate profa de română, care, desigur, spune că acest Cambridge nu e decât o activitate personală ce nu presupune implicarea şcolii, aşa că  motivaţia pentru care nu vin la şcoală e stupidă. Probabil dacă ar fi fost atestat de limba română sau geografie, ar fi avut o motivaţie destul de întemeiată. Poate dacă i-aş fi spus că am participat la un concurs de creaţie literară fără să ştie ea, cu numele ei ca îndrumător, doar de dragul de a-mi face poemele citite şi de alţii – ca lumea să se minuneze de unele aspecte feminine de care doar eu eram vrednic, ar fi tăcut şi m-ar fi lăsat în pace.

Dar nu-mi pasă! O să scap şi de ei! De ea, ceea ce era mai greu, am scăpat! De ei, nici nu mai zic. Aştept rozându-mi unghiile să merg undeva departe, într-o ţară străină, unde nimeni nu mă cunoaşte, nu are nici o impresie bună, nici o impresie rea despre mine. Într-o societate civilizată, unde brunetele focoase cu forme dumnezeieşti, glas de vioară, cultură de academician şi conştiinţă de satană, nu te dispreţuiesc pentru faptul că eşti tu … că eşti pur şi simplu aşa cum eşti.

Da, dom’le, am scăpat. M-a pedepsit Dumnezeu pentru toate păcatele pe care le-am făcut de-a lungul vieţii, pentru toate duminicile în care nu am mers la biserică. Dar tocmai când credeam că iadul nu are limite, am realizat că sunt de fapt în purgatoriu. Şi cum păcatele mele au ars în chinuri obsesive, Cel de sus m-a eliberat din nou pe Pământ, pentru a săvârşi alte păcate pentru care mai târziu mă va pedepsi cu vârf şi îndesat.

Să mă fi pedepsit pentru toate muierile pe care le-am adus de nas ca orice puştan adolescent, pentru toate minciunile de genu’ „bita”, „te plac dar nu eşti genul meu”,”dacă i-o faci şi prietenului meu, promit să fiu cu tine” şi toate celelalte măgării spuse, pentru a pune mâna pe o ţâţă?Ţâţă, pentru că altfel nu am cum să le spun. Cert e că alături de toate păcatele mele, a ars şi ultima treime a adolescenţei mele. E ca o şcoală de corecţie. Te pregăteşte pentru maturitate, pentru ceea ce va urma, pentru o soţie, pentru doi copii frumoşi care probabil vor semăna şi cu mine, pentru un inel pe care probabil îl voi purta pe mâna dreaptă şi în faţa victoriilor şi în faţa eşecurilor, şi în faţa femeilor ce vor saliva după respectul şi iubirea pe care o voi purta preaiubitei mele soţii.

Ce frumos era areul presărat cu dulceaţă de muguri verzi… Ziceai că e unul din desenele animate în care ursul se trezea din bârlog şi toate păsărelele îi cântau la geam, ca mai apoi să îl trezească un bulgăr de zăpadă  topită ce-i cădea întotdeauna în cap.

În mijlocul tuturor acestor fire de iarbă mici şi firave, parcă străpunsă de o bucată din soare, ochii ei senini, atât de verzi încât ziceai că imediat vor răsări mugurei pe lângă sprâncenuţele ei mici. Şi totuşi, nici mugurei nu puteai să zici că sunt. Străluceau, sticliţi, atât de puternic şi frumos încât spuneai că ţin într-ânşii două stele gata să erupă de sub pojghiţa subţire a ochilor. Hmm… stele verzi. Cred că aşa ar suna cel mai bine. Eram dat peste cap. Vorbeam despre tot şi de fapt nu vorbeam despre nimic. Era ca un paradox afectiv. Nu puteai spune că e dragoste la prima vedere pentru că nu mă îndrăgostisem de ea. O iubeam dinainte de a o cunoaşte. De dinainte de a şti că există măcar. Chiar înainte de a concepe faptul că mie îmi place să iubesc. Mă născusem să o întâlnesc. Nu doar simţeam asta, dar chiar aşa era. Îmi aduc aminte că mi-a spus odată că a venit în România, în Botoşani, la casa Sofian … adică la 100m de casa unde locuiam eu, pe când aveam doar 10 ani. Venise la nu ştiu ce concurs. Dacă aş fi ştiut…Poate dacă aş fi întâlnit-o cu 8 ani mai devreme, mi-ar fi fost ruşine să o sărut, ştiind că e muuuuuuuuuuuuuuuuuuult mai mare decât mine.

Apropo… ea era dintr-o ţară vecină- ţara oportunităţilor, ţara unde totul e posibil, atât timp cât nu trăieşti în ea. Era una dintre fetele care îşi face patria privită mai bine şi mai frumos în spaţiul european decât e ea în realitate. O elevă care niciodată nu s-a mulţumit cu statutul de elev într-o ţară străină. A vrut „cea mai bună elevă din clasă, ambasador de onoare al oraşului său” şi chiar a reuşit. Minunata de dânsa … s-a chinuit mititica atât de mult timp…atât de multă ambiţie şi încăpăţânare  de a fi cea mai bună. Nu e de mirare că mi-a dat lumea peste cap. Nici măcar nu a trebuit să îşi dea silinţa.

Totuşi, revenind, cu cât mai mult mergeam în paralel pe Unirii, cu atât mai mult conturam un cerc, ca un balon, în jurul nostru. Ceea ce era înafara graniţelor cercului, nu conta. Treceau foste prietene, fete pe care le vrăjeam şi le încântam cu cuvinte dulci, fără ca măcar să le observ. De-abia aflasem după câteva săptămâni că am trecut pe lângă ele fără ca măcar să le salut. Îmi construisem deja gardul colţişorului meu de rai. Era doar al meu. Îl voiam doar pentru mine. Şi asta … în primele 5 minute după ce am coborât din taxi ca să mă întâlnesc cu ea.

Şi culmea! Ea nu zicea mare lucru!!! Nu mă influenţa cu nimic. Începeam deja să am fantezii. O vedeam în rochie de mireasă, într-un pat de maternitate, dând naştere unui pui de om mic şi brunet şi ochi verzi. Şi asta, în timp ce discutam despre revista CHIP, despre sora ei şi alte prostii neînsemnate care ieşeau natural din guriţa ei dată cu strugurel.

Era micuţă.Atât de micuţă încât puteai să o cuprinzi cu o singură mână, să stea în palmele tale ca o buburuză pe care oricând poţi să o striveşti la o mişcare bruscă. Era îmbrăcată elegant, dar nu cu tentă vulgară. Nu puteai să îi distingi prea bine formele. Era frumos machiată şi îmbrăcată pe dedesubt ca o „leopărdiţă”. Atât de minunat asortată, încât ziceai că e o exchibiţionistă nudă, cu hainele pictate de vreun pictor de măiestria lui Michelangello.

Avea o voce cum nu pot descrie. Nici prea subţire, nici prea groasă, nici prea piţigăiată, atât de melodioasă încât ai fi zis că nu vorbeşte, ci cântă. Era o sirenă. Iar eu … eram un navigator care s-a aventurat prea mult şi a intrat sub vraja ucigătoare a cântecelor sirenelor. Dar era sirena mea! Pur şi simplu ştiam asta! Şi aş fi murit străpuns de vraja ei, atât timp cât dânsa mi-ar fi auzit ultima urmă de suflare.

Trebuia să mă stăpânesc totuşi. Nu puteam. De fapt, da. De fapt, nu. De fapt, nu ştiu. La urma urmei, o cunoşteam de un sfert de oră doar şi nu puteam să-i jur iubire veşnică aşa, din senin. Ar fi fost prea … copilăresc. Acum regret că n-am făcut asta. Poate s-ar fi speriat de mine şi ar fi fugit.

La un momendat, îşi scoate paltonaşul bej şi rămâne în pielea ei de „leopărdiţă”. Era primăvară, dom’le.Nu mai văzusem o creaţie atât de frumoasă în viaţa mea. Nici măcar în pozele alea de pe net în care se chinuie graficienii zile în şir să modeleze corpul unor urâte ca apoi să-l expună pe bannere uriaşe, cu reclamă la creme scumpe care s-ar presupune că te fac frumoasă. Unde pune Dumnezeu mâna, sfânt rămâne.  Ea era un soi de operă de artă. Mă gândesc că poate s-ar fi apucat Dumnezeu de sculptat.  Buzele ei, frumos conturate, proaspăt „strugurelate” erau atât de finuţe şi fragede, iar când zâmbea, formau un fel de smiley, între :-| şi :-) . Atât de subtil încât erau superlative.

Au trecut 4 zile de când am început să scriu. Cam stupid, dar mă doare capul. Gata pe seara aceasta cu scrisul. Brb.

Salut!

September 16th, 2009

Dragă jurnal (public),

A trecut mult timp de când nu ţi-am mai scris. Prea mult timp.  Şi de obicei, se întâmplă să nu scriu atunci când nu sunt în apele mele.

În tot acest timp, s-au întâmplat mai multe decât aş avea eu timp să povestesc. Am început o nouă viaţă.Ieri. În adevăratul sens al cuvântului. Într-o societate sănătoasă, educată, plină de oportunităţi,ce îmi oferă pe zi ce trece din ce în ce mai multe privilegii.

Cel mai important, totuşi, este că o dată cu acest blog, lăs în spate un trecut plin de amintiri neplăcute şi fac loc viitorului.

Sunt student la Institutul Naţional de Ştiinţe Aplicate din Lyon, Franţa.  Mai pe scurt, INSA. INSA este una din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din Franţa, în domeniul politehnic. Este cu mult superioară unei universităţi obişnuite, pregăteşte o mare parte din viitorii cercetători francezi, iar programul, eh, nu e chiar foarte aerisit. Mai multe detalii o să-ţi zic mai încolo. Tot ce trebuie să ştii e că am ajuns aici mai mult sau mai puţin din întâmplare, dintr-o nebunie. Dar o dată dansul început, va trebui să se termine melodia înainte să mă pot opri.

Acestea fiind spuse, bine te-am regăsit. O să încerc să îmi fac mai mult timp pentru tine de-aici încolo.

Al tău,

Marian