Jurnalul lui Salieri

Îmi îngân o ultimă alinare în timp ce cafeaua fierbe cu bulbuci mari, parcă ar fi smoală topită. Ce nasol…de data aceasta trebuie s-o fac eu. Am uitat până şi proporţiile.Cât zahăr? Câtă cafea?Cât trebuie lăsat pe foc? Şi uite aşa iese o pişoarcă amară şi înţepătoare, slabă şi înecăcioasă, numai bună de băut. E aşa spurcat să îţi faci siesta de dimineaţă! Te speli singur pe dinţi, îţi alegi singur hainele, dacă vrei să iei micul dejun, îl iei, dacă nu, nu e nimeni care să îţi întindă o farfurie plină de pâine cu pateu şi o cană de ceai. Poate nu e mult, dar ştii că e preparat de cineva căruia îi pasă  cu ce mergi în “ghiozdan” la şcoală. Nu e nimeni căruia să te plângi că nu vrei să te trezeşti. Ceasul te ascultă, indiferent ce i-ai spune. Vrei să te trezeşti peste trei ore, el respectă porunca. Nici măcar nut e sărută, insistând să te trezeşti, ca să nu ai prea multe absenţe şi mai apoi să fii exmatriculat, chiar dacă nimeni nu va face asta într-un final.

Azi nu merg la şcoală. Am Cambridge săptămâna aceasta, sunt învoit, iar nimeni nu are ce comenta. Desigur, înafară de unii profi, cum ar fi aia de geografie, pentru care trebuie să stau nemişcat, laconic, 4 ore consecutive şi să ascult lucruri spuse şi iar spuse acum 4-5 ani, dar fără sa fac nimci altceva. Sau poate profa de română, care, desigur, spune că acest Cambridge nu e decât o activitate personală ce nu presupune implicarea şcolii, aşa că  motivaţia pentru care nu vin la şcoală e stupidă. Probabil dacă ar fi fost atestat de limba română sau geografie, ar fi avut o motivaţie destul de întemeiată. Poate dacă i-aş fi spus că am participat la un concurs de creaţie literară fără să ştie ea, cu numele ei ca îndrumător, doar de dragul de a-mi face poemele citite şi de alţii – ca lumea să se minuneze de unele aspecte feminine de care doar eu eram vrednic, ar fi tăcut şi m-ar fi lăsat în pace.

Dar nu-mi pasă! O să scap şi de ei! De ea, ceea ce era mai greu, am scăpat! De ei, nici nu mai zic. Aştept rozându-mi unghiile să merg undeva departe, într-o ţară străină, unde nimeni nu mă cunoaşte, nu are nici o impresie bună, nici o impresie rea despre mine. Într-o societate civilizată, unde brunetele focoase cu forme dumnezeieşti, glas de vioară, cultură de academician şi conştiinţă de satană, nu te dispreţuiesc pentru faptul că eşti tu … că eşti pur şi simplu aşa cum eşti.

Da, dom’le, am scăpat. M-a pedepsit Dumnezeu pentru toate păcatele pe care le-am făcut de-a lungul vieţii, pentru toate duminicile în care nu am mers la biserică. Dar tocmai când credeam că iadul nu are limite, am realizat că sunt de fapt în purgatoriu. Şi cum păcatele mele au ars în chinuri obsesive, Cel de sus m-a eliberat din nou pe Pământ, pentru a săvârşi alte păcate pentru care mai târziu mă va pedepsi cu vârf şi îndesat.

Să mă fi pedepsit pentru toate muierile pe care le-am adus de nas ca orice puştan adolescent, pentru toate minciunile de genu’ „bita”, „te plac dar nu eşti genul meu”,”dacă i-o faci şi prietenului meu, promit să fiu cu tine” şi toate celelalte măgării spuse, pentru a pune mâna pe o ţâţă?Ţâţă, pentru că altfel nu am cum să le spun. Cert e că alături de toate păcatele mele, a ars şi ultima treime a adolescenţei mele. E ca o şcoală de corecţie. Te pregăteşte pentru maturitate, pentru ceea ce va urma, pentru o soţie, pentru doi copii frumoşi care probabil vor semăna şi cu mine, pentru un inel pe care probabil îl voi purta pe mâna dreaptă şi în faţa victoriilor şi în faţa eşecurilor, şi în faţa femeilor ce vor saliva după respectul şi iubirea pe care o voi purta preaiubitei mele soţii.

Ce frumos era areul presărat cu dulceaţă de muguri verzi… Ziceai că e unul din desenele animate în care ursul se trezea din bârlog şi toate păsărelele îi cântau la geam, ca mai apoi să îl trezească un bulgăr de zăpadă  topită ce-i cădea întotdeauna în cap.

În mijlocul tuturor acestor fire de iarbă mici şi firave, parcă străpunsă de o bucată din soare, ochii ei senini, atât de verzi încât ziceai că imediat vor răsări mugurei pe lângă sprâncenuţele ei mici. Şi totuşi, nici mugurei nu puteai să zici că sunt. Străluceau, sticliţi, atât de puternic şi frumos încât spuneai că ţin într-ânşii două stele gata să erupă de sub pojghiţa subţire a ochilor. Hmm… stele verzi. Cred că aşa ar suna cel mai bine. Eram dat peste cap. Vorbeam despre tot şi de fapt nu vorbeam despre nimic. Era ca un paradox afectiv. Nu puteai spune că e dragoste la prima vedere pentru că nu mă îndrăgostisem de ea. O iubeam dinainte de a o cunoaşte. De dinainte de a şti că există măcar. Chiar înainte de a concepe faptul că mie îmi place să iubesc. Mă născusem să o întâlnesc. Nu doar simţeam asta, dar chiar aşa era. Îmi aduc aminte că mi-a spus odată că a venit în România, în Botoşani, la casa Sofian … adică la 100m de casa unde locuiam eu, pe când aveam doar 10 ani. Venise la nu ştiu ce concurs. Dacă aş fi ştiut…Poate dacă aş fi întâlnit-o cu 8 ani mai devreme, mi-ar fi fost ruşine să o sărut, ştiind că e muuuuuuuuuuuuuuuuuuult mai mare decât mine.

Apropo… ea era dintr-o ţară vecină- ţara oportunităţilor, ţara unde totul e posibil, atât timp cât nu trăieşti în ea. Era una dintre fetele care îşi face patria privită mai bine şi mai frumos în spaţiul european decât e ea în realitate. O elevă care niciodată nu s-a mulţumit cu statutul de elev într-o ţară străină. A vrut „cea mai bună elevă din clasă, ambasador de onoare al oraşului său” şi chiar a reuşit. Minunata de dânsa … s-a chinuit mititica atât de mult timp…atât de multă ambiţie şi încăpăţânare  de a fi cea mai bună. Nu e de mirare că mi-a dat lumea peste cap. Nici măcar nu a trebuit să îşi dea silinţa.

Totuşi, revenind, cu cât mai mult mergeam în paralel pe Unirii, cu atât mai mult conturam un cerc, ca un balon, în jurul nostru. Ceea ce era înafara graniţelor cercului, nu conta. Treceau foste prietene, fete pe care le vrăjeam şi le încântam cu cuvinte dulci, fără ca măcar să le observ. De-abia aflasem după câteva săptămâni că am trecut pe lângă ele fără ca măcar să le salut. Îmi construisem deja gardul colţişorului meu de rai. Era doar al meu. Îl voiam doar pentru mine. Şi asta … în primele 5 minute după ce am coborât din taxi ca să mă întâlnesc cu ea.

Şi culmea! Ea nu zicea mare lucru!!! Nu mă influenţa cu nimic. Începeam deja să am fantezii. O vedeam în rochie de mireasă, într-un pat de maternitate, dând naştere unui pui de om mic şi brunet şi ochi verzi. Şi asta, în timp ce discutam despre revista CHIP, despre sora ei şi alte prostii neînsemnate care ieşeau natural din guriţa ei dată cu strugurel.

Era micuţă.Atât de micuţă încât puteai să o cuprinzi cu o singură mână, să stea în palmele tale ca o buburuză pe care oricând poţi să o striveşti la o mişcare bruscă. Era îmbrăcată elegant, dar nu cu tentă vulgară. Nu puteai să îi distingi prea bine formele. Era frumos machiată şi îmbrăcată pe dedesubt ca o „leopărdiţă”. Atât de minunat asortată, încât ziceai că e o exchibiţionistă nudă, cu hainele pictate de vreun pictor de măiestria lui Michelangello.

Avea o voce cum nu pot descrie. Nici prea subţire, nici prea groasă, nici prea piţigăiată, atât de melodioasă încât ai fi zis că nu vorbeşte, ci cântă. Era o sirenă. Iar eu … eram un navigator care s-a aventurat prea mult şi a intrat sub vraja ucigătoare a cântecelor sirenelor. Dar era sirena mea! Pur şi simplu ştiam asta! Şi aş fi murit străpuns de vraja ei, atât timp cât dânsa mi-ar fi auzit ultima urmă de suflare.

Trebuia să mă stăpânesc totuşi. Nu puteam. De fapt, da. De fapt, nu. De fapt, nu ştiu. La urma urmei, o cunoşteam de un sfert de oră doar şi nu puteam să-i jur iubire veşnică aşa, din senin. Ar fi fost prea … copilăresc. Acum regret că n-am făcut asta. Poate s-ar fi speriat de mine şi ar fi fugit.

La un momendat, îşi scoate paltonaşul bej şi rămâne în pielea ei de „leopărdiţă”. Era primăvară, dom’le.Nu mai văzusem o creaţie atât de frumoasă în viaţa mea. Nici măcar în pozele alea de pe net în care se chinuie graficienii zile în şir să modeleze corpul unor urâte ca apoi să-l expună pe bannere uriaşe, cu reclamă la creme scumpe care s-ar presupune că te fac frumoasă. Unde pune Dumnezeu mâna, sfânt rămâne.  Ea era un soi de operă de artă. Mă gândesc că poate s-ar fi apucat Dumnezeu de sculptat.  Buzele ei, frumos conturate, proaspăt „strugurelate” erau atât de finuţe şi fragede, iar când zâmbea, formau un fel de smiley, între şi . Atât de subtil încât erau superlative.

Au trecut 4 zile de când am început să scriu. Cam stupid, dar mă doare capul. Gata pe seara aceasta cu scrisul. Brb.